Ce ne poate învăța o practică folosită în artele ceramicii despre noi?
Ideea de a avea curajul să fim imperfecți se regăsește într-un concept care stă la baza unei practici japoneze de olărit. Această practică se referă la repararea unui vas sau unei vaze când aceasta s-a spart. Partea interesantă, din care putem învăța și noi este faptul că aceste vase nu numai că nu sunt aruncate, ci reparate într-un mod aparte: folosind aur.
Poate că v-am pierdut puțin. De ce ai repara ceva dacă poți să-ți achiziționezi unul nou și mai ales dacă tot alegi să-l repari, de ce nu ai face în așa fel încât să ascunzi cât mai bine crăpătura? Să încerci să-l faci ca nou? Și mai ales de ce ai folosi un material care e mult mai scump decât întregul vas?
Intenția nu este aceea de a ascunde locul unde s-a spart vasul, ci de a aduna cu mare grijă părțile sparte și de a le realătura cu un material care scoate în evidență crăpăturile și le celebrează imperfecțiunea. Vasul spart și acum reparat prin această metodă devine mai prețios decât când a fost nou și impecabil.
Avem o concepție vestică, cu valori, idealuri care se reflectă atât în modul în care ne trăim viața cât și în cele mai mici decizii pe care le luăm. Tindem spre perfecțiune, spre simetrie, spre tinerețe, spre nou. Tot ce e vechi și astfel a suportat trecerea timpului, trebuie înlocuit, restaurat sau evitat. Imperfecțiunile trebuie mascate și tot ce nu se poate repara fără cusur, trebuie aruncat sau ignorat.
Conflictele interpersonale trebuie îndreptate sau ascunse în cel mai adânc sertar, vulnerabilitățile noastre trebuie mascate, imaginea/reputația trebuie menținută și orice perturbare al acestei perfecțiuni iluzorii trebuie evitată cu orice preț, nu?
Ce ar fi dacă am recunoaște reala noastră natură, că lumea e imperfectă, că noi ca și ceilalți avem vulnerabilități? Că deși tindem la perfecțiune, aceasta este starea noastră actuală? Un moment de satori, un alt concept japonez care înseamnă "a-ți vedea adevărata natură", de a dobândi o nouă perspectivă asupra vieții.
Ca atunci când avem o relație care se destramă, când trecem printr-o dificultate, când idealurile noastre perfecționiste se destramă, să nu le destituim, ci să ne adunăm cu mare grijă părțile sparte, să le alăturăm cu cel mai de preț material pe care îl avem - propriul nostru suflet. Să le arătăm, nu ca o rușine care trebuie ascunsă, ci ca o nouă stare, care reflectă mai acurat realitatea, care ne evidențiază bătăliile și care e de apreciat mai puternic decât una care nu a fost niciodată atinsă de dificultate.