"Singura direcție, pornind de la perfecțiune, este în jos."
Aceasta este o idee care exprimă foarte bine problematica așteptărilor și scopurilor nerealiste pe care ni le setăm. Propunându-ne să devenim părinții ideali, să arătăm bine la orice oră a zilei, indiferent de activitate (chiar și dacă suntem la sală și transpirăm), să fim copiii ideali care nu-și dezamăgesc niciodată părinții, să fim cei mai buni la jobul nostru, ne formăm anumite standarde pentru noi înșine pe care pur și simplu nu le putem atinge întru totul și nicidecum constant.
Fiindcă nu putem atinge perfecțiunea, ajungem să fim dezamăgiți indiferent de cât de mult am evoluat în acel sens. Am cunoscut multe persoane care și-au schimbat stilul de viață ca să arate mai bine: au început să facă sport, să urmeze o dietă sănătoasă, primeau și complimente pentru înfățișarea lor - tot erau nemulțumite fiindcă în anumite momente nu arătau atât de bine pe cât își doreau, de exemplu când făceau efort la sală transpirau, ceea ce li se părea ne-sexy.
Poate părea un exemplu superficial, cu toții știm că nu poți atinge perfecțiunea, dar ne putem surprinde că indiferent de cât de mult efort am depus pentru un scop, suntem nemulțumiți că nu e exact ce ne doream, că tot nu e "ideal". Sau suntem mulțumiți de rezultate, dar îndată ce auzim de o persoană care a realizat mai multe, arată mai bine sau pare un părinte mai calm, mai -inserează ce caracteristică dezirabilă dorești-, ne simțim prost și nemulțumiți de propriul succes. Tindem des să ne comparăm cu alte persoane și luăm în considerare doar rezultatul, nu și condițiile de la care au plecat, resursele pe care le-au avut la dispoziție sau ce au sacrificat pentru ajunge acolo. De obicei în urma acestor comparații sau ne simțim bine fiindcă persoana cu care ne comparăm are rezultate mai proaste decât noi, sau ajungem să ne simțim noi rău fiindcă persoana respectivă pare să o ducă mai bine. În termeni realiști, singura persoană cu care ne putem compara suntem noi înșine. Numai noi știm de la ce condiții am plecat și cât am investit pentru a ajunge unde ne dorim și astfel rezultatele de azi le putem compara doar cu cele de ieri. Desigur, alții pot să ne inspire sau să ne ajute să realizăm unde nu vrem să ajungem dar nicidecum nu sunt standarde realiste în baza cărora ar trebui sa îi judecăm sau să ne judecăm.
Când avem așteptări perfecționiste, devenim foarte sensibili la critică și la orice obstacol sau mic eșec ce ne vine în cale, fiindcă toate acestea reprezintă încă o dovadă că nu suntem unde sau ce ne-am dori să fim. Orice "moment de slăbiciune" ne demonstrează că nu avem corpul, mintea, voința sau rolul ideal pe care am vrea să-l avem. Mai mult, ne simțim rușinați fiindcă nu suntem ce am vrea să fim.
Dr. Brene Brown, o cercetătoare care a investigat sentimentul de rușine pentru mai mult de 10 ani, definește rușinea ca fiind sentimentul sau experiența puternic dureroasă prin care trecem când credem că suntem imperfecți, că ceva este în neregulă cu noi și astfel că suntem nevrednici de acceptare și apartenență. Acest sentiment de rușine nu este specific unei situații, ca de exemplu am făcut ceva și mă simt jenată, ci se referă la întreaga noastră ființă (de exemplu, am greșit cu ceva și asta înseamnă că sunt o persoană rea/inadecvată). Această rușine profundă ne izolează de ceilalți, crează frică, învinovățire și blamare. Rușinea este ca o închisoare în care considerăm că merităm să fim deoarece suntem defecți. Rușinea corodează acea parte din noi care crede că suntem capabili de schimbare.
De exemplu, dacă ne spunem că "trebuie să fiu cea mai bună mamă", "vreau ca ceilalți să mă placă", în momentul în care ceilalți ne critică sau nu ne agrează (lucru care oricum nu ține de noi, lumea poate să te placă sau nu, câteodată indiferent de ce faci) simțim rușine și putem să credem că e ceva în neregulă cu noi, că nu suntem destul de buni, arătoși, sau altceva și că poate că suntem nevrednici de iubirea sau acceptarea lor. Dacă am greșit, am avut o zi stresantă și m-am enervat pe copilul meu, înseamnă că sunt o mamă rea și este ceva în neregulă cu mine.
Desigur, de obicei scopurile și așteptările noastre nu sunt atât de definite sau atât de clare. Puține persoane afirmă că vor să fie perfecte sau că vor să-și îndeplinească un rol, ca cel de părinte, perfect. La nivel conștient undeva știm că nu putem atinge perfecțiunea. Mintea noastră însă poate înregistra aceste dorințe ca fiind cerințe absolutiste. Dacă stăm puțin să ne gândim cum am vrea să arătăm, ce părinți am dori să fim, cum am dori să arate viața noastră profesională, atunci ne putem da seama că avem așteptări perfecționiste de la noi înșine. Acest perfecționism poate ieși la iveală mai ales când ne simțim ca niște "ratați", când nu atingem acel standard înalt pe care oarecum inconștient ni l-am setat.
O alternativă funcțională la perspectiva perfecționistă este cea de dezvoltare. Scopul de a îmbunătăți un aspect al vieții noastre față de care suntem nemulțumiți este realizabil comparativ cu cel perfecționist. Când avem așteptări perfecționiste ignorăm cine suntem, ne ignorăm contextul și ne ignorăm punctele slabe. Dacă ne propunem să fim fiica/fiul ideal, tot ce putem face este să eșuăm, fiindcă n-o să putem să fim ideali în mod constant. Dar dacă dorim să ne îmbunătățim relația cu părinții noștri, asta este realizabil. Ajută să și definim exact ce presupune scopul nostru. Este normal și chiar de dorit să vrem să fim părinți buni pentru copiii noștri, sau să fim buni la ceea ce facem profesional. Însă, este util să definim ce înseamnă mai exact această calitate de "bun/bună". Ce înseamnă să fii o mamă bună? Să-ți iubești copii, să fii caldă și iubitoare. Dar e neapărat să exprimi aceste caracteristici tot timpul? Sau iți poți iubi copii chiar și dacă nu exprimi aceste caracteristici în fiecare moment? Dacă uiți de o programare la medic al copilului tău înseamnă că nu îl iubești?
Faptul că apare o greșeală nu invalidează fiecare dintre toate acele momente în care am acționat conform scopurilor noastre. "Mi-aș dori să îmbunătățesc acest aspect și îmbunătățirea ar consta în aceste puncte specifice". Când ne formulăm astfel scopurile, greșelile devin o parte neplăcută dar normală în dezvoltarea noastră, și mai mult, pot fi folosite ca oportunități de învățare. Având o perspectivă de îmbunătățire suntem mai puțin predispuși la sentimentul de rușine, devenim mai rezilienți în fața lui.
Dr. Brown afirmă că rușinea există pe un continuum care are ancorat la polul opus empatia. Un punct important este să recunoaștem contribuția noastră la sentimentul de rușine. Noi suntem cei care suntem duri cu noi înșine, care preluăm expectanțele (chiar dacă sunt nerealiste) ale societății. Noi ne auto-criticăm. Într-adevăr este nevoie de efort ca să ne schimbăm atitudinea, să reducem măsura în care îi judecăm, criticăm sau învinovățim pe ceilalți și pe noi înșine în funcție de niște standarde perfecționiste. Este dificil să fim empatici cu ceilalți și și mai dificil să fim empatici cu noi înșine. Este important să realizăm că într-adevăr singura cale de la perfecțiune este în jos și acest drum este pavat cu dezamăgiri. Deși presupune efort susținut, este important să recunoaștem unde ne aflăm pe drumul nostru, să ne acceptăm ca ființe care sunt vrednice de acceptare și apartenență (mai ales din partea noastră), să ne înfruntăm și să ne acceptăm vulnerabilitățile și să tindem cu adevărat să ne dezvoltăm.
Să avem curajul să fim cine suntem cu adevărat cu toată inima. Pe scurt să avem curajul să fim imperfecți.
Vă recomand să vizionați și următorul filmuleț al dr. Brene Brown despre puterea vulnerabilității cât și cărțile ei “Daring Greatly” și “I Thought It Was Just Me (but it isn’t)”.
*Subtitrările le găsiți în colțul din dreapta jos la setări