Această poveste am întâlnit-o acum câțiva ani în The New York Times. Ea prezintă întâmplarea trăită de un profesor care a lucrat pe parcursul a mai multor ani în închisori și învățăturile dobândite în acest context.
"Timp de aproximativ 10 de ani, am lucrat cu normă întreagă în închisori ca profesor, prins mai mult de 40 de ore pe săptămână în spatele acestor garduri, inclusiv o iarnă lungă la o unitate care fusese o fabrică de cereale în apropiere de autostrada din centrul orașului Indianapolis. Era o clădire butucănoasă cu zăbrele de câteva degete grosime. În prima mea săptămână acolo, un deținut a râs când l-am rugat să seteze ceasul de perete. "Cu câteva minute în urmă?", a întrebat el. "Avem nevoie de unul care măsoară luni și ani. Ce ne pasă de cinci minute?". Menționez acest lucru doar pentru că cuvintele sale rezumau o poveste de dragoste care a definit viața mea. Când soția mea m-a părăsit, trăiam în Paris, care nu a fost la fel de romantic cum ar suna pentru că mă simțeam incredibil de singur. Oasele mele dureau doar gândindu-mă la sunetul de acordeoane din gări. Toate planurile mele ajunseseră la nimic. Eșuasem în căsătorie, eșuasem la locul de muncă și nu aveam niciun ban. Uneori îmi vedeam fosta soție pe stradă și ea se întorcea în altă parte cu un zel imposibil de ignorat. M-am mutat înapoi în Statele Unite și m-am angajat în închisoare. M-am întâlnit cu deținutul care m-a ajutat cu ceasul. Am întâlnit, de asemenea, un deținut care a avea părul grizonat, bicepși imenși și o pereche de ochelari atât de ridicoli încât nimeni în lumea liberă nu i-ar purta vreodată. Numele acestui deținut era Mike. Mike mi-a arătat un dosar de decupaje și certificate fotocopiate din toate programele de învățământ pe care le-a finalizat în închisoare. Câștigase un G.E.D. și o diplomă de licență, precum și certificări în cadrul programelor obișnuite, cum ar fi repararea motoarelor mici și frizerie. Păstrase scrisori de la consilierii săi, capelani și profesori. În aceste scrisori, supraveghetor după supraveghetor pretindeau că-l iubesc, dar totul mi s-a părut într-un un fel trist și ciudat. Nu am putut citi totul. Aveam problemele mele. Am luat un apartament mic și mi-am petrecut serile încercând să scriu o carte și corespondând cu femei întâlnite pe Internet. Mi-am luat toate șansele mele pierdute personal. Când l-am întâlnit prima oară pe Mike, mi-a spus: "Acești oameni tineri - tocmai au fost închiși și au cinci ani de stat și urăsc acest lucru. Înțeleg. Când ai douăzeci de ani, cinci ani este o lungă perioadă de timp așa că sunt impulsivi. Eram și eu așa. Dar acum au trecut două treimi, așa că în fiecare zi sunt mai aproape de ușă. Când mă gândesc așa, pot să mă trezesc dimineața și să zâmbesc." O lună mai târziu, supraveghetorul meu mi-a spus că Mike a fost închis pentru mai mult de 16 de ani, mai având cel putin opt. Arestat când era adolescent, nu urma să fie eliberat decât la vârsta de peste patruzeci de ani. Violase fiica șerifului în orașul său natal. Nu conta cât de mare era dosarul lui sau câte scrisori de susținere primise. "În trecut eram supărat," mi-a spus Mike. "Începeam certuri pentru nimic. Eram nervos că sunt în închisoare și voiam ca și ceilalți să fie. Dar apoi mi-am dat seama: Omule, asta e viața mea. Vreau să fiu tipul ăla? Întotdeauna nervos? Eu nu o să mă căsătoresc sau nu o să am o familie. Nu azi. Poate niciodată. Voi fi aici. Sunt un prizonier. Există unele lucruri pe care nu o să le fac niciodată. Și eu îmi pot petrece viața mea fiind nervos în legătură cu asta, sau pot încerca altceva." L-am întrebat ce a decis. "Am decis să fiu cel mai bun prizonier care aș putea fi", a spus el. Toate acestea au legătură cu ceasul de pe perete pentru că m-am îndrăgostit din nou, iar acest lucru a devenit noua mea viață. Ea era din New Hampshire și nu fusese niciodată în Franța. Mi-a dat un ceas scump pe îl port chiar și după ce cristalul a fost zgâriat. Sunt mereu conștient de oportunitățile pierdute. Obișnuiam să cred că astfel de oportunități pierdute au fost orașe frumoase intermitente în ferestrele de tren, dar acum îmi imaginez că sunt felinare din trecut, aruncând lumină asupra a ceea ce va urma. Chiar și când bateria din ceasul meu s-a consumat, am continuat să-l port. Era ceva în acel ceas care îmi spunea: Nu contează ce oră este. Gândiți-vă în luni. În ani. Cineva te iubește. Există unele lucruri pe care nu le vei face niciodată. Nu contează. Nu este nici o grabă. Fii cel mai bun prizonier care poți fi."